miercuri, 18 februarie 2015

Asumă-ți responsabilitatea!

Vrea apă. Îi ofer sticla cu pai. Începe să plângă că vrea apă, împingând sticla. Îi ofer un pahar. Îl ia mulțumit și bea. Apoi îl pune pe turnul de învățare. Îi explic că nu poate urca în turn cu el în mână, paharul este din sticlă și se poate sparge. Îl pun deoparte. Se joacă cu altceva. Ies din bucătărie. Câteva minute mai târziu aud: mamaaa, mamaaa, apaaa, <pooooc! paharul s-a spart>, popu (mopul)! Vin într-un suflet; Andru, în turnul de învățare, vizibil îngrijorat că...este apă pe jos! Să șterg cu mopul! Cioburi peste tot... Îi explic semi-țipat că a spart paharul, că i-am explicat că nu are voie să se urce în turn cu paharul în mână, că sunt foarte supărată că a spart paharul și că o astfel de situație este foarte periculoasă fiindcă se poate tăia. În sinea mea spun mult mai multe, urlate bine: că am avut încredere în el, că nu merită această încredere, că nu e capabil să înțeleagă o limită, că mă ignoră, că nu o să îi mai fac pe plac niciodată etc. Strâng pufăind de furie, deja gândindu-mă că trebuie să mă recontectez cu el, îngrijorată de incapacitatea mea de a depăși un astfel de episod minor... Mă uit la el: se amuză când îi spun să nu coboare din turn, întinde jucăuș un picior ca și când ar încerca să coboare și nu înțelege câtuși de puțin agitația mea.

Stop! Rewind. Replay.

Suntem în perioada testării limitelor, în fiecare zi aceleași plus altele noi, o perioadă ce pare că nu se va termina niciodată. Copilul de un an și jumătate nu are discernământul pericolelor, nici nu înțelege toate consecințele. Știe că are putere, prin voința sa poate face lucruri să se întâmple. Poate lua decizii, are idei, nu îi place să i se pună limite. 
Eu, părintele, mă-sa, am discernământ. E de datoria mea să trasez limite clare, să i le explic de sute de ori ca să le înțeleagă, să îl supraveghez pentru a mă asigură că nu le încalcă, pentru propria lui siguranță. E de datoria mea să înțeleg și să accept că aceste limite vor fi testate din nou și din nou. Că până va căpăta discernănământ, copilul meu va continua să învețe și să experimenteze lumea prin testare. Trial and error. Că nu e un robot, ci o mică ființă umană în curs de șlefuire a personalității. Că nu îl vreau un follower ci un lider, așadar nu am de ce să mă aștept de la el să mi se conformeze orbește. Buuuun! Deci, în concluzie, comportamentul lui e responsabilitatea mea. Și atunci de ce este atât de greu să îmi asum responsabilitatea? De ce nu e clar ca lumina zilei că un pahar spart nu e nimic mai mult decât eșecul meu de a stabili o limită clară și a supraveghea respectarea ei? 

O bună parte a zilei mă zbat între o dragoste năprasnică și furii rostite sau nerostite. Mă înfurii pe nedrept fiindcă nu pot, pe moment, să îmi accept inabilitatea de a impune limite și, în general, stângăcia în a fi părinte. Pentru că vreau să îi ofer și multă libertate în contextul necesarelor granițe. Și pentru că nu sunt suficient de răbdătoare și poate nici suficient de empatică... 
Și da, uneori mai izbucnesc. Deși în majoritatea cazurilor îmi spun mantrele ("Dacă țip nu va înțelege mai bine situația" și "Vreau un copil cu personalitate, nu un robot"), uneori ele nu funcționează și țip. Regret amarnic de fiecare dată. Mereu îi cer scuze și îi explic ce a fost în sufletul și în mintea mea. Mă înfrânez cât pot de la a mă răsti și de la a ridica tonul. Totuși, cred că un copil trebuie să te vadă așa cum ești cu adevărat, nu părintele perfect echilibrat (decât în cazul în care ești. Eu nu sunt.) E bine să știe că e normal să ai și furii și tristeți, la fel de bine cum poți fi vesel și fără griji. Și trebuie să îți ceri scuze când crezi că l-ai nedreptățit. Tocmai pentru că nu ești un zeu, îndreptățit să te comporți oricum. Ești doar un părinte care, în ciuda dragostei mistuitoare, mai greșește. 

Să-mi asum răspunderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complicate aspecte ale părinției. Adică să renunț eu la statutul auto-proclamat de părinte-știe-tot. Să las garda jos, să empatizez cu copilul. Să accept că orice comportament al copilului nu e nimic mai mult decât reflexia abordării mele și măsura a cât de bine înțeleg să îi răspund nevoilor. 
În continuare aștept prea multe de la el. Mai uit că are doar un an jumătate și singurul lui job e să descopere lumea. Uit, dar îmi amintește el. Cât eu strâng cioburile, el se preface că ar coborî din turn. O face râzând jucăuș. Încearcă să îmi spună: mami, descrețește fruntea! Am înțeles că nu am voie să cobor chiar acum, dar te tachinez puțin. Aștept să termini de șters apa cu popu ca să ne putem drăgăli puțin, așaaa, cât să uităm de supărare. 

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Primul tuns

Nu mai avem bebeluș, avem băiețel. Am tuns zulufii cu durere în suflet. Erau frumoși tare, dar ne făceau viața grea. Se încâlceau ușor de la somn, se pieptănau cu cântec și îi veneau puiului în ochi. Ne-am încăpățânat cât am putut. Apoi ne-am luat inima în dinți și l-am tuns.

Crețulinii fotografiați de curând de minunata Magda Constantin

L-am pregătit cu două zile înainte și i-am povestit ce se va întâmpla. Am citit cartea cu Gerard, puiul de girafă care merge pentru prima oară la tuns. Ne-am jucat cu foarfeca și i-am arătat cum o să i se taie părul șuviță cu șuviță. Părea receptiv și încântat. Tunsul în sine a fost însă anevoios fiindcă vroia să pună mâna în păr, plus lipsa de răbdare - a durat mai mult de jumătate de oră tunsul de zulufi. Până la urmă a fost bine!

Dar mai întâi de toate am căutat o zi întreagă un loc unde să tundem copilul. M-a surprins că nicăieri pe internetul ăsta mare nu am găsit o listă cu toate frizeriile de bebeluși, ca să îmi pot alege una în proximitate - distanța mi se pare esențială când ai un copil mic.
Am găsit mai multe frizerii de copii, însă nu atât de multe câte credeam că ar putea fi. Așadar e mult potențial pe piață. Dar până punem pe picioare un nou biznis, hai să vedem ce locuri prietenoase cu bebelușii noștri am găsit. 

* Yummy Mummy, bd. Mărășești 55. Super servicii complete pentru bebe și mami. Serviciul de babysitting este inclus, uraaaa! 

* Forfecilă, în cadrul Militari Shopping Center.

* Ciufolici - puteți alege dintre două locații, în zona Amzei sau în zona Obor. 

* Dolphy - Frizeria copiilor, în cadrul centrului comercial Vitantis. 

* Family Beauty Center, str. Ion Mihalache 93.

* Corabia Piticilor, în cadrul Carrefour Colosseum.

* Beauty Play, str. Câmpia Libertății 39, zona Titan. Au și serviciu gratuit de babysitting, deci și aici puteți merge la un răsfăț la salon împreună cu bebe.

* Belle Sophia, în cadrul Complexului Comercial Unu, zona Dristor.

Mr. Frizzbee, zona 13 Septembrie - Prosper. Momentan sunt închiși în căutare de o nouă locație.

Am ales salonul Yummy Mummy din considerente de proximitate și drag de salon. Salonul ăsta e din seria biznis deștept la care m-am gândit și eu fără a-i da curs. Pe lângă serviciile de frizerie copii, salonul e special gândit pentru mame, cu două persoane dedicate care stau mereu cu copilașii, loc de joacă, cameră de alăptare și loc de schimbat. Salonul mi-a plăcut din prima pentru că fetele au o mare înțelegere pentru mame. De la a întârzia la programare aproape de fiecare dată până la manichiură cu bebe în brațe sau epilat cu bebe la țiți. Iar când bebe e odihnit și vesel, fetele au o disponibilitate fantastică de joacă și comunicare cu el. E foarte relaxant pentru mine să merg acolo și mi-am propus să o fac mai des. Așa că noi o să continuăm să mergem acolo să ne și frezăm. Vestea bună e că zulufii rezistă și crețul nostru are o minunată creastă.

Recunosc că îmi lipsesc remarcile zilnice de la babele care îl compătimeau pe băiețel că îl ține mami "cu părul lung, ca o fetiță" :-). Voi cum v-ați îndurat să renunțați la primii zulufi, cei mai moi și mai parfumați zulufi pe care o să îi mângâiați vreodată?