Vrea apă. Îi ofer sticla cu pai. Începe să plângă că vrea apă, împingând sticla. Îi ofer un pahar. Îl ia mulțumit și bea. Apoi îl pune pe turnul de învățare. Îi explic că nu poate urca în turn cu el în mână, paharul este din sticlă și se poate sparge. Îl pun deoparte. Se joacă cu altceva. Ies din bucătărie. Câteva minute mai târziu aud: mamaaa, mamaaa, apaaa, <pooooc! paharul s-a spart>, popu (mopul)! Vin într-un suflet; Andru, în turnul de învățare, vizibil îngrijorat că...este apă pe jos! Să șterg cu mopul! Cioburi peste tot... Îi explic semi-țipat că a spart paharul, că i-am explicat că nu are voie să se urce în turn cu paharul în mână, că sunt foarte supărată că a spart paharul și că o astfel de situație este foarte periculoasă fiindcă se poate tăia. În sinea mea spun mult mai multe, urlate bine: că am avut încredere în el, că nu merită această încredere, că nu e capabil să înțeleagă o limită, că mă ignoră, că nu o să îi mai fac pe plac niciodată etc. Strâng pufăind de furie, deja gândindu-mă că trebuie să mă recontectez cu el, îngrijorată de incapacitatea mea de a depăși un astfel de episod minor... Mă uit la el: se amuză când îi spun să nu coboare din turn, întinde jucăuș un picior ca și când ar încerca să coboare și nu înțelege câtuși de puțin agitația mea.
Stop! Rewind. Replay.
Suntem în perioada testării limitelor, în fiecare zi aceleași plus altele noi, o perioadă ce pare că nu se va termina niciodată. Copilul de un an și jumătate nu are discernământul pericolelor, nici nu înțelege toate consecințele. Știe că are putere, prin voința sa poate face lucruri să se întâmple. Poate lua decizii, are idei, nu îi place să i se pună limite.
Eu, părintele, mă-sa, am discernământ. E de datoria mea să trasez limite clare, să i le explic de sute de ori ca să le înțeleagă, să îl supraveghez pentru a mă asigură că nu le încalcă, pentru propria lui siguranță. E de datoria mea să înțeleg și să accept că aceste limite vor fi testate din nou și din nou. Că până va căpăta discernănământ, copilul meu va continua să învețe și să experimenteze lumea prin testare. Trial and error. Că nu e un robot, ci o mică ființă umană în curs de șlefuire a personalității. Că nu îl vreau un follower ci un lider, așadar nu am de ce să mă aștept de la el să mi se conformeze orbește. Buuuun! Deci, în concluzie, comportamentul lui e responsabilitatea mea. Și atunci de ce este atât de greu să îmi asum responsabilitatea? De ce nu e clar ca lumina zilei că un pahar spart nu e nimic mai mult decât eșecul meu de a stabili o limită clară și a supraveghea respectarea ei?
O bună parte a zilei mă zbat între o dragoste năprasnică și furii rostite sau nerostite. Mă înfurii pe nedrept fiindcă nu pot, pe moment, să îmi accept inabilitatea de a impune limite și, în general, stângăcia în a fi părinte. Pentru că vreau să îi ofer și multă libertate în contextul necesarelor granițe. Și pentru că nu sunt suficient de răbdătoare și poate nici suficient de empatică...
Și da, uneori mai izbucnesc. Deși în majoritatea cazurilor îmi spun mantrele ("Dacă țip nu va înțelege mai bine situația" și "Vreau un copil cu personalitate, nu un robot"), uneori ele nu funcționează și țip. Regret amarnic de fiecare dată. Mereu îi cer scuze și îi explic ce a fost în sufletul și în mintea mea. Mă înfrânez cât pot de la a mă răsti și de la a ridica tonul. Totuși, cred că un copil trebuie să te vadă așa cum ești cu adevărat, nu părintele perfect echilibrat (decât în cazul în care ești. Eu nu sunt.) E bine să știe că e normal să ai și furii și tristeți, la fel de bine cum poți fi vesel și fără griji. Și trebuie să îți ceri scuze când crezi că l-ai nedreptățit. Tocmai pentru că nu ești un zeu, îndreptățit să te comporți oricum. Ești doar un părinte care, în ciuda dragostei mistuitoare, mai greșește.
Să-mi asum răspunderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complicate aspecte ale părinției. Adică să renunț eu la statutul auto-proclamat de părinte-știe-tot. Să las garda jos, să empatizez cu copilul. Să accept că orice comportament al copilului nu e nimic mai mult decât reflexia abordării mele și măsura a cât de bine înțeleg să îi răspund nevoilor.
În continuare aștept prea multe de la el. Mai uit că are doar un an jumătate și singurul lui job e să descopere lumea. Uit, dar îmi amintește el. Cât eu strâng cioburile, el se preface că ar coborî din turn. O face râzând jucăuș. Încearcă să îmi spună: mami, descrețește fruntea! Am înțeles că nu am voie să cobor chiar acum, dar te tachinez puțin. Aștept să termini de șters apa cu popu ca să ne putem drăgăli puțin, așaaa, cât să uităm de supărare.
