miercuri, 20 noiembrie 2013

Și băieții plâng câteodată?

Aseară m-am surprins spunând cuiva drag 'nu mai plânge'. Și mi-a părut rău după... Nu am învățat eu că plânsul e benefic, că e eliberator? Nu am învățat că trebuie să fii acolo pentru cel care plânge, să-i accepți durerea/frustrarea/îngrijorarea, să nu-l judeci și să îi oferi doar înțelegerea și afecțiunea ta? Empatizează și nu înfrâna emoțiile. Nu asta ne-am propus inclusiv cu copilul nostru?

Azi dimineață l-am auzit pe tati spunându-i copilului să nu plângă. 'Nu pângică, iubitule. Tu ești băiat mare, tu nu plângi.' Instant l-am taxat. Păi bine, noi mergem la cursuri, citim cărți, și tu asta ai de-i spus băiatului? N-am zis noi ca nu o să cădem în capcana 'băieții nu plâng', că o să-l ajutăm să își exprime orice fel de emoție, fie ea pozitivă sau negativă, că o să-l alfabetizăm emoțional? Mi-a spus cu toată sinceritatea că n-a uitat nimic dar că îi vine atât de natural să se alinieze la 'educația pentru duritate'. I-a explicat atunci copilului că mami l-a certat (pârăște tot :-)) și că poate plânge dacă vrea, că tati îl înțelege și l-a luat în brațe. 

Da, ne străduim. Citim cărți, vorbim cu oameni deștepți, mergem la cursuri de părințeală, învățăm teoria. Am înțeles cum vrem să ne creștem copiii și încă mai avem multe întrebări care își caută răspunsul. Cu toate astea, când ești față în față cu copilul, când trebuie să pui in practică teoria, lucrurile se complică înmiit. Trebuie să îți aduni toate resursele interioare pentru o (banala) smiorcăială. Vrei să fii un părinte așa cum ți-ai propus și cumva, te trezești repetând ce nu îți place să auzi la alții. Și ce ne mai rezervă anii ce urmează ... 

marți, 19 noiembrie 2013

Despre circul ieșitului afară și alte tragi-comedii

Când vine timpul de ieșit în parc începe circul. De fapt, 'timpul de ieșit în parc' e o formulare de alint, întrucât la noi mereu copilul vrea altceva când noi credem că e un moment propice de plimbare. Criteriile mele caraghioase: e odihnit, e mâncat, nu e tornadă afară. Numai că fiul meu are o agendă proprie...
Așadar se trezește în jurul prânzului. Știu că n-a dormit suficient dar nu mai vrea de nici o culoare. Îmi spun că va mai dormi afară, că doar îi face bine să iasă la aer. Pare că e bine dispus și îmi propun aroganța să mănânc și eu de prânz înainte. Până termin de făcut salata începe mârâiala: în brațe sau nimic. Acum ce fac, mai mănânc sau nu? Mănânc că nu se știe când mai apuc. Durează câteva minute dar el devine nervos. Hai la mami în brațe!
Mergem în dormitor să ne îmbrăcăm. Eu prima, să nu se încingă băiatul. Îl pun sub carusel și încep să mă agit: o toaletă rapidă, un pipi și...n-am apucat să mă îmbrac că s-a și plictisit de carusel. Mă ceartă.  Hai la mami în brațe! Ne plimbăm puțin prin casă să treacă plictiseala și...
Pe masa de schimbat să ne uităm puțin la lustră. Foarte inedit. În timpul ăsta mă îmbrac precipitată, aduc la îndemâna geantă, telefon, manducă, geacă, și preiau odorul care deja a început să mă certe iar.
Schimbăm scutecul și zic, înainte să-l înfofolesc să-i dau țiți. Că nu l-aș scoate din manducă pe frigul ăsta. Zis și făcut. Copilul suge hulpav. Până să termine face și un caca. O luăm de la capăt cu schimbatul. A transpirat, schimbăm si body. Deja am transpirat și eu. Și el devine din ce în ce mai agitat. Începem să punem rândurile de haine. Când ajungem la băgat mâinile în hanorac începe circul. Mă ceartă, se zbate, încordează mâinile și tot așa. Într-un final e gata îmbrăcat, transpirat și pe punctul de a plânge, si eu la fel. Leg manduca în timp ce îl legăn prin casă, pun geaca și geanta si ies. Ești la mami în brațe!
Rânjește fermecător doamnei grase de la semafor și adoarme până să ajungem în parc.

De trei luni jumătate, viața noastră e plină de astfel de tragi-comedii. Putem menționa circul tăiatului unghiilor, comedia băiței de seară și veșnica tragedie a somnului. Îți trebuie mult umor ca să îngrijești un bebeluș. Oricum, când uiți să zâmbești îți aruncă un rânjet larg, fără dinți și îți trec toate. 
You had me at hello!