miercuri, 20 noiembrie 2013

Și băieții plâng câteodată?

Aseară m-am surprins spunând cuiva drag 'nu mai plânge'. Și mi-a părut rău după... Nu am învățat eu că plânsul e benefic, că e eliberator? Nu am învățat că trebuie să fii acolo pentru cel care plânge, să-i accepți durerea/frustrarea/îngrijorarea, să nu-l judeci și să îi oferi doar înțelegerea și afecțiunea ta? Empatizează și nu înfrâna emoțiile. Nu asta ne-am propus inclusiv cu copilul nostru?

Azi dimineață l-am auzit pe tati spunându-i copilului să nu plângă. 'Nu pângică, iubitule. Tu ești băiat mare, tu nu plângi.' Instant l-am taxat. Păi bine, noi mergem la cursuri, citim cărți, și tu asta ai de-i spus băiatului? N-am zis noi ca nu o să cădem în capcana 'băieții nu plâng', că o să-l ajutăm să își exprime orice fel de emoție, fie ea pozitivă sau negativă, că o să-l alfabetizăm emoțional? Mi-a spus cu toată sinceritatea că n-a uitat nimic dar că îi vine atât de natural să se alinieze la 'educația pentru duritate'. I-a explicat atunci copilului că mami l-a certat (pârăște tot :-)) și că poate plânge dacă vrea, că tati îl înțelege și l-a luat în brațe. 

Da, ne străduim. Citim cărți, vorbim cu oameni deștepți, mergem la cursuri de părințeală, învățăm teoria. Am înțeles cum vrem să ne creștem copiii și încă mai avem multe întrebări care își caută răspunsul. Cu toate astea, când ești față în față cu copilul, când trebuie să pui in practică teoria, lucrurile se complică înmiit. Trebuie să îți aduni toate resursele interioare pentru o (banala) smiorcăială. Vrei să fii un părinte așa cum ți-ai propus și cumva, te trezești repetând ce nu îți place să auzi la alții. Și ce ne mai rezervă anii ce urmează ... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu