miercuri, 18 februarie 2015

Asumă-ți responsabilitatea!

Vrea apă. Îi ofer sticla cu pai. Începe să plângă că vrea apă, împingând sticla. Îi ofer un pahar. Îl ia mulțumit și bea. Apoi îl pune pe turnul de învățare. Îi explic că nu poate urca în turn cu el în mână, paharul este din sticlă și se poate sparge. Îl pun deoparte. Se joacă cu altceva. Ies din bucătărie. Câteva minute mai târziu aud: mamaaa, mamaaa, apaaa, <pooooc! paharul s-a spart>, popu (mopul)! Vin într-un suflet; Andru, în turnul de învățare, vizibil îngrijorat că...este apă pe jos! Să șterg cu mopul! Cioburi peste tot... Îi explic semi-țipat că a spart paharul, că i-am explicat că nu are voie să se urce în turn cu paharul în mână, că sunt foarte supărată că a spart paharul și că o astfel de situație este foarte periculoasă fiindcă se poate tăia. În sinea mea spun mult mai multe, urlate bine: că am avut încredere în el, că nu merită această încredere, că nu e capabil să înțeleagă o limită, că mă ignoră, că nu o să îi mai fac pe plac niciodată etc. Strâng pufăind de furie, deja gândindu-mă că trebuie să mă recontectez cu el, îngrijorată de incapacitatea mea de a depăși un astfel de episod minor... Mă uit la el: se amuză când îi spun să nu coboare din turn, întinde jucăuș un picior ca și când ar încerca să coboare și nu înțelege câtuși de puțin agitația mea.

Stop! Rewind. Replay.

Suntem în perioada testării limitelor, în fiecare zi aceleași plus altele noi, o perioadă ce pare că nu se va termina niciodată. Copilul de un an și jumătate nu are discernământul pericolelor, nici nu înțelege toate consecințele. Știe că are putere, prin voința sa poate face lucruri să se întâmple. Poate lua decizii, are idei, nu îi place să i se pună limite. 
Eu, părintele, mă-sa, am discernământ. E de datoria mea să trasez limite clare, să i le explic de sute de ori ca să le înțeleagă, să îl supraveghez pentru a mă asigură că nu le încalcă, pentru propria lui siguranță. E de datoria mea să înțeleg și să accept că aceste limite vor fi testate din nou și din nou. Că până va căpăta discernănământ, copilul meu va continua să învețe și să experimenteze lumea prin testare. Trial and error. Că nu e un robot, ci o mică ființă umană în curs de șlefuire a personalității. Că nu îl vreau un follower ci un lider, așadar nu am de ce să mă aștept de la el să mi se conformeze orbește. Buuuun! Deci, în concluzie, comportamentul lui e responsabilitatea mea. Și atunci de ce este atât de greu să îmi asum responsabilitatea? De ce nu e clar ca lumina zilei că un pahar spart nu e nimic mai mult decât eșecul meu de a stabili o limită clară și a supraveghea respectarea ei? 

O bună parte a zilei mă zbat între o dragoste năprasnică și furii rostite sau nerostite. Mă înfurii pe nedrept fiindcă nu pot, pe moment, să îmi accept inabilitatea de a impune limite și, în general, stângăcia în a fi părinte. Pentru că vreau să îi ofer și multă libertate în contextul necesarelor granițe. Și pentru că nu sunt suficient de răbdătoare și poate nici suficient de empatică... 
Și da, uneori mai izbucnesc. Deși în majoritatea cazurilor îmi spun mantrele ("Dacă țip nu va înțelege mai bine situația" și "Vreau un copil cu personalitate, nu un robot"), uneori ele nu funcționează și țip. Regret amarnic de fiecare dată. Mereu îi cer scuze și îi explic ce a fost în sufletul și în mintea mea. Mă înfrânez cât pot de la a mă răsti și de la a ridica tonul. Totuși, cred că un copil trebuie să te vadă așa cum ești cu adevărat, nu părintele perfect echilibrat (decât în cazul în care ești. Eu nu sunt.) E bine să știe că e normal să ai și furii și tristeți, la fel de bine cum poți fi vesel și fără griji. Și trebuie să îți ceri scuze când crezi că l-ai nedreptățit. Tocmai pentru că nu ești un zeu, îndreptățit să te comporți oricum. Ești doar un părinte care, în ciuda dragostei mistuitoare, mai greșește. 

Să-mi asum răspunderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complicate aspecte ale părinției. Adică să renunț eu la statutul auto-proclamat de părinte-știe-tot. Să las garda jos, să empatizez cu copilul. Să accept că orice comportament al copilului nu e nimic mai mult decât reflexia abordării mele și măsura a cât de bine înțeleg să îi răspund nevoilor. 
În continuare aștept prea multe de la el. Mai uit că are doar un an jumătate și singurul lui job e să descopere lumea. Uit, dar îmi amintește el. Cât eu strâng cioburile, el se preface că ar coborî din turn. O face râzând jucăuș. Încearcă să îmi spună: mami, descrețește fruntea! Am înțeles că nu am voie să cobor chiar acum, dar te tachinez puțin. Aștept să termini de șters apa cu popu ca să ne putem drăgăli puțin, așaaa, cât să uităm de supărare. 

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Primul tuns

Nu mai avem bebeluș, avem băiețel. Am tuns zulufii cu durere în suflet. Erau frumoși tare, dar ne făceau viața grea. Se încâlceau ușor de la somn, se pieptănau cu cântec și îi veneau puiului în ochi. Ne-am încăpățânat cât am putut. Apoi ne-am luat inima în dinți și l-am tuns.

Crețulinii fotografiați de curând de minunata Magda Constantin

L-am pregătit cu două zile înainte și i-am povestit ce se va întâmpla. Am citit cartea cu Gerard, puiul de girafă care merge pentru prima oară la tuns. Ne-am jucat cu foarfeca și i-am arătat cum o să i se taie părul șuviță cu șuviță. Părea receptiv și încântat. Tunsul în sine a fost însă anevoios fiindcă vroia să pună mâna în păr, plus lipsa de răbdare - a durat mai mult de jumătate de oră tunsul de zulufi. Până la urmă a fost bine!

Dar mai întâi de toate am căutat o zi întreagă un loc unde să tundem copilul. M-a surprins că nicăieri pe internetul ăsta mare nu am găsit o listă cu toate frizeriile de bebeluși, ca să îmi pot alege una în proximitate - distanța mi se pare esențială când ai un copil mic.
Am găsit mai multe frizerii de copii, însă nu atât de multe câte credeam că ar putea fi. Așadar e mult potențial pe piață. Dar până punem pe picioare un nou biznis, hai să vedem ce locuri prietenoase cu bebelușii noștri am găsit. 

* Yummy Mummy, bd. Mărășești 55. Super servicii complete pentru bebe și mami. Serviciul de babysitting este inclus, uraaaa! 

* Forfecilă, în cadrul Militari Shopping Center.

* Ciufolici - puteți alege dintre două locații, în zona Amzei sau în zona Obor. 

* Dolphy - Frizeria copiilor, în cadrul centrului comercial Vitantis. 

* Family Beauty Center, str. Ion Mihalache 93.

* Corabia Piticilor, în cadrul Carrefour Colosseum.

* Beauty Play, str. Câmpia Libertății 39, zona Titan. Au și serviciu gratuit de babysitting, deci și aici puteți merge la un răsfăț la salon împreună cu bebe.

* Belle Sophia, în cadrul Complexului Comercial Unu, zona Dristor.

Mr. Frizzbee, zona 13 Septembrie - Prosper. Momentan sunt închiși în căutare de o nouă locație.

Am ales salonul Yummy Mummy din considerente de proximitate și drag de salon. Salonul ăsta e din seria biznis deștept la care m-am gândit și eu fără a-i da curs. Pe lângă serviciile de frizerie copii, salonul e special gândit pentru mame, cu două persoane dedicate care stau mereu cu copilașii, loc de joacă, cameră de alăptare și loc de schimbat. Salonul mi-a plăcut din prima pentru că fetele au o mare înțelegere pentru mame. De la a întârzia la programare aproape de fiecare dată până la manichiură cu bebe în brațe sau epilat cu bebe la țiți. Iar când bebe e odihnit și vesel, fetele au o disponibilitate fantastică de joacă și comunicare cu el. E foarte relaxant pentru mine să merg acolo și mi-am propus să o fac mai des. Așa că noi o să continuăm să mergem acolo să ne și frezăm. Vestea bună e că zulufii rezistă și crețul nostru are o minunată creastă.

Recunosc că îmi lipsesc remarcile zilnice de la babele care îl compătimeau pe băiețel că îl ține mami "cu părul lung, ca o fetiță" :-). Voi cum v-ați îndurat să renunțați la primii zulufi, cei mai moi și mai parfumați zulufi pe care o să îi mângâiați vreodată? 

sâmbătă, 25 octombrie 2014

When LOVE is for SALE

În clasa a șasea credeam că blugii noi pe care mi-i doream sunt singurul lucru care ar putea să îl facă pe Silviu, băiatul de la clasa 7F, să mă placă. Păreau mai importanți decât personalitatea mea, aveau ei înșiși o personalitate, erau frumoși și parcă ar fi putut vorbi pentru mine. 

Nu am sfârșit o fashionistă cu acte în regulă sau vreo fashion addict. Dar am ajuns ca la 30 de ani să am peste 30 de perechi de blugi. Și mi-a plăcut mereu la nebunie să mă îmbrac frumos. Să am haine frumoase. Să am haine multe. M-a relaxat mereu să pierd vremea printre rafturi și umerașe. Cu o doză moderată de snobism și un timp generos dedicat shoppingului am ajuns să acumulez o gaderobă impresionantă și pe care am grijă să o îmbogățesc sistematic. 
Cu toate astea, la o privire succintă găsesc multe piese purtate prea puțin sau poate niciodată. Rochia roșie din dantelă care mi-a plăcut atât de mult în magazin, dar căreia nu i-am găsit ocazia. Fusta cu dungi verzi și ocru, cu pliurile ei minunate, care mă așteaptă de câțiva ani să îi găsesc bluza perfectă. Sau cei mai sexy pantofi stiletto lăcuiți, cu-al lor toc cyclam, care sunt numărul meu dar nu sunt numărul meu. Adică pur și simplu nu îmi vin, bată-l-ar vina de shopping online, cu-ale lui tentații! 
Și mai e și aspectul mărimii la haine. Trei-patru numere diferite tronează în dulapurile mele. Dar pe cât de mult regret blugii cu broderii colorate și petice boho-chic, pe atât de mult îmi place noua mea siluetă. 

Mult timp nu m-am putut desprinde de ele. Le iubesc și parcă aș vrea să le am pur și simplu. No questions asked, sa am dulapurile pline până la refuz. Dar acum am decis că e momentul să mă desprind. Cu greu am început să sortez. 
Astăzi am terminat „curățenia” prin dulapuri. Am tras trei concluzii importante:
- de-a lungul timpului am avut (prea) multe variații de greutate; notă pentru sine: controlul greutății să rămână o prioritate și în viitor;
- când ai prea multe haine, inevitabil uiți de foarte multe dintre ele; sau nu ai timp să le porți; notă pentru sine: trebuie să fac o trecere în revistă și o sortare a garderobei măcar o dată pe an;
- când cumperi o piesă trebuie să te gândești serios cu ce o asortezi și cât e de versatilă; notă pentru sine: să fac shopping mai echilibrat și să reduc achizițiile din impuls.

Așa că lume, lume, am haine de dat! Și nu oriunde, ci la When LOVE is for SALE - târg pentru lucruri care au fost și încă merită iubite. Da, mă duc la târg cu hainele mele frumoase. O să am haine business și casual, câteva încălțări și accesorii: eșarfe, fulare, centuri. De cele mai multe o să îmi pară rău, sunt minunate. Majoritatea nu îmi mai vin. Deci haideți de le vedeți! O să mai fie și alte lucruri interesante pe acolo: bijuterii, cărți, albume cu muzică bună sau obiecte decorative. Atenție, mămici, o să găsiți și hăinuțe, încălțări și jucării pentru copii. Dacă vă place ceva de la târg, plecați cu ceva nou ce merită iubit. Dacă nu, stăm la un pahar de vorbă, bem un vin fiert, poate mâncăm și ceva bun și gata. 
Deci ne vedem sâmbăta viitoare, pe 1 noiembrie, la Have a cigar, strada Dianei 11, începând cu ora 10:30 și până la 18:00, la târgul When LOVE is for sale. Sigur vă găsiți ceva ce merită iubit! Sau măcar vă clătiți ochii. Să ne vedem cu bine și poftă de shopping! 




vineri, 8 august 2014

Alăptarea după 1 an

Odată cu debutul Săptămânii Mondiale a Alăptării 2014 (1-7 august), eu și Andru am aniversat 1 an de alăptare frumoasă.
Deși, pe măsură ce Andru a crescut, frecvența și aviditatea cu care mă informam pe tema alăptării au mai scăzut, subiectul a rămas în continuare în centrul atenției noastre.  De altfel, întreaga familie extinsă și prietenii s-au obișnuit cu realitatea alăptării - este ceva natural la întâlnirile noastre ca Andru să sugă oricând.

Alăptarea a fost pentru noi un parcurs lin, ceva ușor și natural. Cred că secretele succesului au fost două. Numărul 1: o informare temeinică înainte și după naștere - am știut că am destul lapte, că trebuie doar să îl pun la sân ori de câte ori cere, ce înseamnă o atașare corectă, importanța suptului de noapte, riscurile biberonului/suzetei, că există pusee de creștere și multe altele. Toate cunoștințele acestea mi-au fost esențiale în cultivarea unei încrederi mari în capacitatea mea de a-mi hrăni copilul exclusiv cu lapte matern, dar și în capacitatea bebelușului de a mă ghida în tot acest proces adesea dificil pentru o proaspătă mamă. Numărul 2: faptul că am apelat, încă din maternitate, la un consultant în alăptare. Ea mi-a confirmat că tot ceea ce fac este bine, că bebe se atașează corect și totul decurge conform planului. Aceste confirmări au fost importante pentru că, deși m-am informat temeinic, cum spuneam, m-am confruntat cu temerile inerente venite la pachet cu situația de o noutate covârșitoare: un bebeluș mic și neajutorat care trebuia hrănit exclusiv din corpul meu. Nu aș neglija nici presiunile și informațiile contradictorii cu care am fost bombardată la început de personalul din maternitate și de oricare altă persoană cu care intram în contact.
Așa că problemele cu care ne-am confruntat nu au părut nicicând insurmontabile, am știut mereu că am resursele pentru a le depăși cu succes. Și în afară de câteva situații de canale blocate și refuzul unuia dintre sâni nu am avut alte probleme reale. Andru a avut o creștere în greutate fulminantă în primele 6 luni, a făcut achizițiile specifice vârstei cu rapiditate, a fost mereu vesel și prezent, nu a avut colici. Dacă ar fi dormit mai mult aș fi crezut că am un copil perfect! ☺

Prin urmare, am tras concluzia că alăptarea e simplă. Un act ancestral, perfect natural, o comuniune perfectă între mamă și bebeluș. Eram convinsă că orice femeie poate reuși cu informațiile complete și puțină răbdare. Recunosc și că această convingere, precum și succesul nostru facil, mă făcuse să judec cu prea multă ușurință pe mamele ce nu alăptau exclusiv. Dădeam ochii peste cap când auzeam întrebarea „mai ai lapte?” și judecam aspru neștiința la acest capitol. Mă credeam o mamă mai bună decât cele care nu alăptează și îmi plăcea „secta” exclusivistă din care credeam că fac parte. 
Dar, ca și multe alte „convingeri” de care nu mai sunt așa convinsă acum, după 1 an, mi-am reconsiderat opinia și despre alăptare. Experiența vine și cu un plus de echilibru. Am cunoscut tot felul de mame de când îl am pe Andru. Mi-a fost dat să văd multă indiferență la capitolul alăptare, dar și multă suferință. Nu de puține ori, eșecul în alăptare doare nespus. Până la urmă am înțeles că nu contează motivele pentru care nu ai succes, deznodământul eșecului e la fel de devastator. Și am mai înțeles că alăptarea nu este singura măsură a unei mame. Am încetat să mai discriminez și acum mă simt doar... norocoasă. Îmi dau seama că alăptarea nu e mereu un dat, ci un dar. 

Cum e alăptarea unui copil de 1 an? Minunată! E dragoste pură! El comunică acum cu mine în timp ce suge, râde, mă mângie, mă privește în ochi și se abandonează. E singurul moment când se oprește din goana permanentă în care e - un copil super activ care de multe ori nu stă locului nici chiar când suge. Încă mă mai emoționează febrilitatea cu care mă caută zi și noapte. Faptul că încă îi mai sunt suficientă și indispensabilă eu. Alăptarea e modalitatea perfectă de reconectare dacă suntem despărțiți pentru câteva ore, relaxarea dinainte de somn și răsfățul de după, panaceu universal pentru orice nemulțumire sau suferință. E parte integrantă din viețile noastre și n-aș da-o pentru nimic în lume! 
La fel ca și acum 1 an, iubim alăptarea! 

Andru, 2 luni jumătate


vineri, 1 august 2014

1 an

Acum un an a început totul... aventura de a fi mamă. Da, da, știu, ați mai auzit clișeul ăsta de o mie de ori. „Aventura de a fi mamă”. Într-un mod caraghios, nu credeam că o să îl folosesc vreodată. Dar da, e chiar o aventură. Experimentezi încontinuu, fără șă știi ce surprize îți rezervă ziua de mâine. Dacă nici asta nu e aventură, atunci ce e?
Mereu am avut o aplecare maternă, am în mine o tendință greu de stăpânit de a proteja. Și mereu mi-am dorit copii. Doi sau trei, făcuți devreme. Nu m-au pasionat copiii altora dar mi i-am dorit pe ai mei cu ardoare. 
Așa că l-am făcut pe Andru! Și nici o aplecare maternă nu m-a pregătit pentru ce avea să fie cu adevărat maternitatea! A fost un an ca un rollercoaster, un an ușor și greu, frumos și nesuferit , iar eu - echilibrată și labilă. Agonie și extaz! 
A fost un an extraordinar. Am început să mă descopăr, să aflu cine sunt cu adevărat. Să muncesc la mine, să lucrez cu mine. E greu de crezut că un mic omuleț te poate pune față-n față cu tine aproape brutal. 
Am constatat cu stupoare și că un copil nu leagă nimic. Dar poate cu ușurință să scindeze. Dacă nu ai ce-ți trebuie în cuplu, vezi-ți de treabă și nu fă copii! Cea mai mare bucurie din viața unui cuplu e și cea mai mare provocare. Mi-a plăcut ce am descoperit la noi doi după ce am depășit tumultul începutului.

Apropos de început... ce cronologie bizară a avut primul an al lui Andru în sufletul meu! Debut calm, și după aceea furtună. Și realitatea că nimic din ce e valabil astăzi nu e obligatoriu să mai fie valabil și mâine. Azi a dormit toată noaptea? Mâine noapte se va trezi de cinci ori. Azi a mâncat o farfurie de ciorbă? Mâine va face greva foamei. Azi refuză cu obstinație banana? Mâine va plânge că nu i-o desfaci suficient de repede. 
Și în tot timpul ăsta, micul nostru a crescut încetul cu încetul. Azi un cârlionț, mâine un dințișor, și câte o fărâmă de personalitate zi de zi. Extrovertit, expansiv, vesel și plin de energie. Dacă ar fi să caut o constantă a primului an din viața copilului nostru, aceasta ar fi veselia lui. 
Uitându-mă în urmă, zău că mi-e greu să îmi amintesc momentele dificile. Știu că au fost, încă mai avem pe alocuri. Dar copilașul mă spală pe creier în fiecare dimineață cu zâmbetul și mirosul lui și uite-așa uit că mai e și greu, nu numai veselie și iubire. Așa că abia aștept să o luăm de la capăt.

Și în sfârșit am înțeles care-i treaba cu dragostea asta de mamă. Adică nu iei nimic de la nimeni, nu împarți nimic. Doar îi iubești grozav de mult pe amândoi, tatăl și fiul. Atât de mult pe amândoi, dar foarte diferit.
Îmi place la nebunie să fim trei, îmi place la nebunie să îl avem pe Andru! 

sâmbătă, 10 mai 2014

Pedeapsa fizică: adevăr și provocare

De câte ori ați auzit că „bătaia e ruptă din rai”? Sau adulți care povestesc cum bătaia le-a format caracterul? O palmă la fund din când în când nu doare, ba chiar e necesară pentru ca părintele să își sublinieze punctul de vedere și să se asigure că progenitura răspunde conform.
Așadar, nu bătaia propriu-zisă, dar articularea ocazională a copiilor, este o practică acceptată și chiar recomandată în societaea românească, cu beneficii presupuse multiple.
Sursă: examiner.com
Desigur că „noul curent occidental”, cum e descris în multe surse, este din ce în ce mai des popularizat și la noi în ultimii ani: nu-ți lovi copilul! Nu știu de ce această atitudine trebuie să se constituie într-un curent, cu argumente și pledoarii. Pentru că argumentele par implicite: răspunsul cu violență, fie ea fizică sau verbală, transmite copilului ideea că este acceptabil să te impui prin astfel de mijloace în fața celor mai slabi decât tine. Cu siguranță că el, copilul, odată devenit adolescent sau adult, va perpetua modelul și va alege violența în fața argumentării logice. 
În plus, atunci când îți impui voința asupra copilului, așteptându-te mereu ca el să execute pentru că „așa spui tu”,  îi anulezi personalitatea. Copilul va înțelege că trebuie să te urmeze orbește, altfel va suporta consecințele. Pe viitor însă, acest copil are toate șansele să replice acest comportament în mediile în care va activa. Iar când va întâlni un lider carismatic, cu o personalitate puternică, îl va urma orbește. Părintele nu poate să rămână toată viața acel personaj solar pe care copilul îl urmează, micul univers al copilului. Pe măsură ce puiul de om crește, asupra lui începe să se manifeste din ce în ce mai pregnant propria rațiune și înțelegere a lucrurilor, personalitatea și influențele mediului. Anturajul este în special definitoriu pentru adolescenți, ei având un caracter încă permeabil și într-o continuă șlefuire. De aceea e bine să mizăm, în primii ani de viață, mai degrabă pe argumentație și logică decât pe obediență, mai degrabă pe auto-afirmare decât pe o permanentă încurajare a nevoii de validare.
Într-adevăr, pe termen scurt și mediu, orice formă de pedeapsă, fie ea fizică sau de orice altă natură, este eficientă. Copilul va ști că dacă nu face cum spune părintele va fi lovit, așadar „este cuminte”. Pe termen lung, însă, pedeapsa își dovedește nu numai ineficiența ci, mai mult, aduce un deserviciu viitorului adult, cum subliniam și mai sus. Pedepsindu-l cultivi motivația extrinsecă: copilul nu va acționa „corect” mânat de o motivație internă, de propria conștiință, ci va acționa exclusiv pentru a evita repercursiunile. Odată dispărute constrângerile externe, el se va întoarce la vechiul comportament, fără să fi înțeles adevăratul substrat al impunerilor părintești.
Pedeapsa fizică subminează și încrederea dintre părinte și copil și face foarte probabilă ostilitatea față de figurile de autoritate.
Și nu, pedeapsa nu este mai tolerabilă dacă nu este de natură fizică, și nici necesară sau eficientă, așa cum prezintă pe larg Alfie Kohn în cartea sa, „Parenting necondiționat”. Toate tipurile de pedeapsă sunt fațete ale aceleiași monede. Doar că pedeapsa fizică lasă cele mai multe cicatrice. Cele fizice trec repede, cele psihologice rămân cu copilul o viață.
Și până la urmă, atâta vreme cât societatea românească blamează violența față de semeni (nu este un comportament tolerat să îți lovești partenerul de viață sau vecinul, de exemplu), de ce aceeași societate tratează cu larghețe un atare comportament față de copii? Dacă soțul/soția sau vecinul nu se lasă convinși să acționeze așa cum tu consideri că este oportun nu îi vei constrânge să o facă aplicându-le o palmă la fund, nu? Atunci de ce ți s-ar părea tolerabil un asemenea comportament față de propriul copil?

Dacă argumentele de mai sus nu par implicite pentru toată lumea, ele sunt susținute și de numeroase studii. Există dovezi copleșitoare conform cărora pedeapsa fizică face copiii mai agresivi și duce la o serie de consecințe nedorite.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că pedeapsa fizică a fost asociată cu schimbări bruște și dese ale stării de spirit, anxietate, abuz sau dependență de alcool și droguri și tulburări de personalitate. Se pare că dacă pedepsele fizice nu s-ar aplica, incidența anumitor boli psihice s-ar reduce cu 2% până la 7%.
O analiză a aproximativ 80 de studii întreprinse în ultimii 20 de ani pe această temă a dus la concluzia că pedeapsa corporală mărește riscul unei evoluții negative a dezvoltării copilului, nici unul dintre studii negăsind vreun beneficiu al acestora în dezvoltarea copiilor.
Mai mult, copiii care sunt loviți la vârsta de 1 an sunt mult mai predispuși să se comporte agresiv și să ia punctaje mici la testele cognitive comparativ cu acei copii ce nu au fost loviți, mai arată noile cercetări.

Însă ce mi-a atras atenția cu adevărat a fost descoperirea conform căreia pedeapsa fizică încetinește dezvoltarea cognitivă a copiilor. Impactul va putea fi observat mai târziu asupra IQ-ului copilului. Conform cercetărilor, pedeapsa fizică ar putea reduce materia cenușie din creier – parte integrantă a sistemului nervos central ce influențează intelingența și capacitatea de învățare. Descoperirea susține ipoteza că acei copii și adolescenți care au fost abuzați sau neglijați au mai puțina materie cenușie decât cei ce au fost tratați bine. Desigur că vorbim aici despre cazuri serioase de abuz, însă totuși aceste date ne fac să conștientizăm impactul serios de natură psihologică, emoțională și pe alocuri și fizică a pedepselor corporale.

Pedeapsa fizică este așadar nenecesară, neproductivă și creează un deserviciu copilului. Ca și părinți trebuie să ne concentrăm eforturile în a deprinde mijloace neagresive și eficiente de disciplină. Însăși conceptul clasic de disciplină trebuie regândit în termeni de argumentare - empatie - comunicare - colaborare. Astfel vom reuși să înțelegem motivația din spatele comportamentelor nepotrivite ale copiilor noștri, care este singura problemă ce trebuie adresată. Pentru că aceste comportamente sunt doar manifestarea și nu substratul. Așadar când vom învăța să tratăm fondul și nu forma vom fi reușit să îi înțelegem așa cum merită.
Sursă: Facebook

Surse:
http://www.psychologytoday.com/blog/the-me-in-we/201202/how-spanking-harms-the-brain
http://www.peacefulparenting.info/2013/02/17/the-facts-about-spanking-video-17-min/
http://www.examiner.com/article/spanking-the-argument-against-corporal-punishment
http://terapiafunctioneaza.ro/index.php/articole/40-bataia-e-rupta-din-rai
http://www.rawstory.com/rs/2014/04/16/study-spanking-doesnt-work-but-average-4-year-old-is-spanked-936-times-per-year-anyway/

miercuri, 9 aprilie 2014

Cu și despre Work at Home Moms

Admir femeile antreprenor! Cu atât mai mult admir mamele antreprenor! Fiind mamă înțeleg ce înseamnă ca, pe lângă îngrijirea unui bebeluș sau toddler, să ai și alte obligații. Este solicitant, de-a dreptul greu, pe alocuri cvasi-imposibil. Noroc că există nopțile!
Un demers antreprenorial implică o planificare riguroasă, un plan de acțiune temeinic și realist și o execuție impecabilă la momentul potrivit. Și haideți să nu uităm, pe lângă resurse materiale, de curaj și resurse sufletești. Pentru o mamă, al cărei timp este foarte limitat și a cărei energie serios pusă la încercare, demersul antreprenorial poate părea cu atât mai complicat. Tocmai de aceea, cu fiecare poveste de succes pe care o cunosc le admir din ce în ce mai mult pe mamele-antreprenor! 

Work at Home Moms România este o inițiativă de pionierat ale cărei eforturi se îndreaptă spre mamele care lucrează de acasă. În această idee au lansat și programul de Mentorat Antreprenorial pentru mame: M.A.M. Acest program își propune consilierea mamelor ce doresc să demareze propria afacere prin șapte întâlniri ce adresează probleme specifice ale antreprenoriatului: planificare, promovare, detalii financiare, accesarea de finanțare. 
Sâmbăta trecută am avut plăcerea să susțin cel de-al doilea seminar din seria celor șapte pe tema planificării în afaceri. M-am bucurat să împărtășesc din experiența mea în elaborarea de planuri de afaceri și management de proiect cu mamele prezente la întânire. Am cunoscut mame temerare cu idei îndrăznețe de afaceri. Mi-a plăcut să văd curajul de care vorbeam mai sus! 
Pe lângă informațiile practice despre planul de afaceri, cum se elaborează el și asupra căror aspecte trebuie acordată o atenție sporită în procesul de planificare, iată ce îmi doresc să fi inspirat la seminar. Sper că mamele prezente au înțeles, mai presus de toate, că un plan de afaceri este vital și extrem de util în a demara și a crește o afacere. Că acest plan de afaceri nu trebuie formulat „ca la carte”, că în primă fază nu contează forma sa. Însă este capital să răspundă la o serie de întrebări cheie pentru mica afacere în plan: cum arată consumatorul nostru, ce profil are? care sunt competitorii noștri? care este prețul corect al produsului / serviciului nostru? care sunt costurile reale ale demarării afacerii? de unde obținem resursele pentru a demara? și multe altele. Sper că mamele prezente au înțeles că printr-o planificare riguroasă vor obține beneficii multiple: pe lângă faptul că își vor cunoaște în detaliu afacerea și cu greu vor putea fi prinse pe picior greșit, vor avea la îndemână un instrument valoros de ghidare și evaluare a propriului business. Și nu în ultimul rând, sper că am subliniat suficient de puternic importanța scenariilor: bune, optime, proaste - toate importante pentru a coordona activitatea în condiții de incertitudine a mediului extern. 

Am rămas cu un sentiment plăcut în urma seminarului. Într-un fel sau altul mi-a răspuns chiar și mie la unele întrebări. De multe ori este greu să începi să gândești micro după atâta macro. Mă simt bine când ies din zona mea de confort în mod conștient și voluntar. Și mă simt bine când pot fi de ajutor! 
Salut și susțin mamele-antreprenor și sper ca antreprenoriatul mămicesc să prindă avânt în România!