Acum un an a început totul... aventura de a fi mamă. Da, da, știu, ați mai auzit clișeul ăsta de o mie de ori. „Aventura de a fi mamă”. Într-un mod caraghios, nu credeam că o să îl folosesc vreodată. Dar da, e chiar o aventură. Experimentezi încontinuu, fără șă știi ce surprize îți rezervă ziua de mâine. Dacă nici asta nu e aventură, atunci ce e?
Mereu am avut o aplecare maternă, am în mine o tendință greu de stăpânit de a proteja. Și mereu mi-am dorit copii. Doi sau trei, făcuți devreme. Nu m-au pasionat copiii altora dar mi i-am dorit pe ai mei cu ardoare.
Așa că l-am făcut pe Andru! Și nici o aplecare maternă nu m-a pregătit pentru ce avea să fie cu adevărat maternitatea! A fost un an ca un rollercoaster, un an ușor și greu, frumos și nesuferit , iar eu - echilibrată și labilă. Agonie și extaz!
A fost un an extraordinar. Am început să mă descopăr, să aflu cine sunt cu adevărat. Să muncesc la mine, să lucrez cu mine. E greu de crezut că un mic omuleț te poate pune față-n față cu tine aproape brutal.
Am constatat cu stupoare și că un copil nu leagă nimic. Dar poate cu ușurință să scindeze. Dacă nu ai ce-ți trebuie în cuplu, vezi-ți de treabă și nu fă copii! Cea mai mare bucurie din viața unui cuplu e și cea mai mare provocare. Mi-a plăcut ce am descoperit la noi doi după ce am depășit tumultul începutului.
Apropos de început... ce cronologie bizară a avut primul an al lui Andru în sufletul meu! Debut calm, și după aceea furtună. Și realitatea că nimic din ce e valabil astăzi nu e obligatoriu să mai fie valabil și mâine. Azi a dormit toată noaptea? Mâine noapte se va trezi de cinci ori. Azi a mâncat o farfurie de ciorbă? Mâine va face greva foamei. Azi refuză cu obstinație banana? Mâine va plânge că nu i-o desfaci suficient de repede.
Și în tot timpul ăsta, micul nostru a crescut încetul cu încetul. Azi un cârlionț, mâine un dințișor, și câte o fărâmă de personalitate zi de zi. Extrovertit, expansiv, vesel și plin de energie. Dacă ar fi să caut o constantă a primului an din viața copilului nostru, aceasta ar fi veselia lui.
Uitându-mă în urmă, zău că mi-e greu să îmi amintesc momentele dificile. Știu că au fost, încă mai avem pe alocuri. Dar copilașul mă spală pe creier în fiecare dimineață cu zâmbetul și mirosul lui și uite-așa uit că mai e și greu, nu numai veselie și iubire. Așa că abia aștept să o luăm de la capăt.
Și în sfârșit am înțeles care-i treaba cu dragostea asta de mamă. Adică nu iei nimic de la nimeni, nu împarți nimic. Doar îi iubești grozav de mult pe amândoi, tatăl și fiul. Atât de mult pe amândoi, dar foarte diferit.
Îmi place la nebunie să fim trei, îmi place la nebunie să îl avem pe Andru!
