Așa a început aventura sarcinii mele.
Primul trimestru a fost puțin ciudat. Mă simțeam de parcă aș fi avut un prieten imaginar. Ceva creștea în mine dar fizicul meu rămânea neschimbat. Prima emoție reală din sarcină, în afară de aflarea veștii, a fost să aflu că vom avea un băiețel. Îmi doream cu ardoare o fetiță. Vroiam să o îmbrac cu rochițe minunate și să îi fac codițe. Mi-o imaginam o finețe, nu baiețoiaca ce am fost, mi-o doream delicată și sofisticată. Cam mult să ceri de la un copil, nu? Așa că, în întunericul camerei de ecografie, am fost anunțați cu emfază și "cu siguranță" că embrionul este de sex masculin. Deși nu-i vedeam chipul, îi simțeam energia lui Alin: jubila! Pretinsese că îi este indiferent însă vanitatea lui bărbătească cerea un moștenitor care să îi ducă numele mai departe. Am trăit dezamăgirea cu un nod în gât: dacă până atunci nu mă putusem conecta deloc cu viața care creștea în mine, acum îmi venea cu atât mai greu. Îmi părea rău că sunt așa dezamăgită, nu mi se părea corect față de bebelușul din burta mea, dar nu puteam altfel.
Încetul cu încetul am început să absorb vestea. Toată lumea îmi spunea că sunt mamă de baieți. Adică nu unul, ci mai mulți. Mi se prevestea (și încă mi se mai prevestește) că o să am doar băieți. Până la finalul sarcinii am ajuns să nu îmi pot imagina să am altceva decât un băiețel!
Din momentul când Andru a început să lovească am început cu adevărat să îmi trăiesc sarcina. Îmi doream să strig la toată lumea: am un copil în burtă și lovește! Eram în ședințe și îl simțeam pe bebe dând din mâini și din picioare și îmi venea să chicotesc: market share, lansări, inovații, promoții, stocuri?!? Fraților, am un suflet care crește în mine și nimic altceva nu mai contează. Exact asta începusem să simt: că numai noi trei contăm și că avem nevoie de insula noastră.
Tot atunci am început să somatizez. Nu am avut nici o zi de disconfort legat de sarcină, însă pe fond emoțional începuse să mi se facă rău fizic când asistam sau eram parte la o discuție tensionată, agresivă. Atunci mi-a devenit clar că nu pot să muncesc până la finalul sarcinii. Și că nici nu îmi mai doresc asta, așa cum credeam la început.
Concediul mi-a priit de minune dintr-un motiv simplu: nu știu să mă detașez de muncă în weekenduri sau vacanțe, continui să visez deadline-uri și promoții. Și asta mi s-a întâmplat și în concediul de maternitate: am continuat să fiu conectată mult după ce nu am mai muncit. Totuși, până am născut aveam mintea liberă.
Statul acasă în cocediu a fost exact ... concediu de odihnă. Odihna dinaintea venirii copilului. Realizam că am nevoie de perioada asta cu mine, dar și cu Alin. Am avut timp de toate: liste de cumpărături inutile pentru copil, informare despre alăptare, întâlniri cu alte gravide și cu prietenii. Mi-a plăcut!
Perioada sarcinii a fost una perfectă, cea mai fericită perioadă a vieții mele până să îl avem pe Andru. Fizic am fost perfectă. Am scăpat de grețuri și oboseală și am avut un tonus perfect. Am făcut sport toată sarcina, m-am plimbat, am călătorit, am urcat pe munte, am fost liberă. Și am fost răsfățată!
In ultimele trei luni de sarcină, Andru a fost un companion neașteptat de activ. Dădea din mâini și din picioare în fiecare zi aproape încontinuu. De pe atunci ne întrebam de unde găsește atâta energie și ne gândeam cât de activ va fi odată ce se naște. Și așa e și acum, ca și în burtică: într-o continuă mișcare.
Credeam că ceea ce te împlinește ca și femeie, oricât de siropos ar suna, este nașterea și experiența maternității. Însă trebuie să spun că și gravidia e o perioadă împlinitoare. Poate și pentru că am trăit-o foarte îndragostită, foarte fericită, foarte protejată. Norocul nostru că durează 9 luni, avem timp să ne obișnuim cu gândul că vom fi mame! Și cu toate astea, nici 9 ani n-ar fi suficienți pentru schimbările dramatice ce se produc în viețile noastre când naștem. 9 luni magice!
Foto: Daniel Chindea și cum se vede dragostea noastră prin ochii lui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu